Bazele glazurării

Ce este o glazură

O glazură este un strat subțire de sticlă topit pe suprafața unui vas. Glazy, baza de date deschisă cu rețete de glazuri, o numește „o formulă de sticlă reglată astfel încât să se topească și să se sudeze pe argilă la anumite temperaturi”. Se aplică sub forma unui strat de pulbere și se topește în cuptor într-un strat sticlos care sigilează argila, astfel încât vasul riscă mai puțin să lase lichidele să treacă, să se păteze sau să se uzeze. La temperatura maximă a arderii, topitura reacționează și cu argila și formează adesea între ele un strat care fixează glazura. Pe faianță, glazura rămâne deasupra, ca un strat separat; pe gresie, se topește în ciob.

O rețetă enumeră materii prime, cum ar fi feldspatul, carbonatul de calciu și caolinul. În cuptor, o parte din fiecare se degajă sub formă de gaz (apă sau dioxid de carbon), iar restul devine oxizi: compuși ai unui element cu oxigenul, cum ar fi silicea (SiO₂) sau oxidul de calciu (CaO). Sticla rezultată după ardere este formată din oxizi, așa că ceramiștii descriu o glazură prin oxizii ei. Fiecare oxid are unul dintre trei roluri.

• Silicea (SiO₂) este formatorul de sticlă: ea construiește sticla. Silicea pură se topește peste 1700 °C (3100 °F), mult peste temperatura unui cuptor de ceramică, iar o glazură bogată în silice este în general mai durabilă.
• Fondanții coboară punctul de topire la o temperatură pe care o poate atinge un cuptor. Alcaliile, notate R₂O, sunt oxizii de sodiu, potasiu și litiu (Na₂O, K₂O, Li₂O); acționează de la conul Orton 06 până la temperatură medie și înaltă. Oxizii alcalino-pământoși, notați RO, sunt cei de calciu, magneziu, bariu și stronțiu (CaO, MgO, BaO, SrO), iar oxidul de zinc (ZnO) este grupat alături de ei; acționează cel mai bine de la conul 5 la conul 10. R înseamnă orice metal din familia respectivă.
• Alumina (Al₂O₃) este stabilizatorul. Face topitura mai vâscoasă, astfel încât rămâne pe pereții verticali, și adaugă duritate și durabilitate. Avertismentul Glazy: cu prea puțină alumină „glazura poate curge; prea multă poate face topitura atât de vâscoasă încât devine mată”. Alumina provine mai ales din argilă și feldspat.

Borul (B₂O₃) estompează granița. Chimiștii îl clasifică drept formator de sticlă, dar la temperaturile din atelier acționează ca fondant, iar ceramiștii îl tratează ca atare. Este esențial la conul 5–6 și nu este necesar la temperatură înaltă. (Conurile, prin care ceramiștii denumesc o ardere, sunt explicate mai jos.)

Un mod de a ține minte: silicea este sticla, fondanții o lasă să se topească la o temperatură pe care cuptorul o poate atinge, iar alumina o îngroașă, ca să rămână acolo unde ați pus-o.

Argila, straturile de acoperire și cele două arderi

Pastele ceramice

Pasta ceramică este argila din care este făcut un vas. Există trei tipuri principale.

• Faianța: o pastă de temperatură joasă, arsă cam la conul 06–02, care rămâne poroasă. Adesea roșie sau bej, are nevoie de glazură ca să țină apa.
• Gresia: o pastă de temperatură medie spre înaltă, arsă cam la conul 5–10, care devine vitroasă sau aproape vitroasă.
• Porțelanul: o pastă albă, de temperatură înaltă, bogată în caolin, adesea translucidă.

Vitros înseamnă sticlos și neporos; vitrificarea este procesul prin care o pastă devine astfel în timpul arderii. Ceramiștii din Regatul Unit trasează adesea granița după temperatură: gresia se arde peste 1200 °C (2192 °F), faianța sub această temperatură. Temperatura medie, conul 5–6, se află chiar de o parte și de alta a acestei granițe.

Straturile de acoperire și uscarea

Barbotina este argilă în suspensie în apă, pentru turnare în forme, lipire sau decorare. O angobă este un strat asemănător barbotinei, adesea colorat, cu mai multe materii prime neargiloase. Un underglaze (culoare sub glazură) este o barbotină colorată sau un decor cu oxizi, acoperit de obicei cu o glazură transparentă.

Piesele nearse sunt piese crude (sursele nu sunt de acord dacă termenul acoperă toate piesele nearse sau doar pe cele uscate). Pe măsură ce se usucă, devin semiuscate („în stare de piele”): rigide, dar încă ușor umede, etapa pentru finisare și pentru atașarea toartelor; apoi complet uscate, fără apă liberă, foarte fragile și gata de ardere.

Cele două arderi

Prima ardere, la temperatură mai joasă, este arderea biscuit (în engleza britanică: biscuit), de obicei la conul 08–04 (cel mai adesea 06–04), cam 942–1063 °C (1728–1945 °F). După ea, piesele sunt rezistente, dar poroase. Digitalfire, un site de referință despre glazuri, recomandă în general o porozitate de peste 15 %, pentru ca biscuitul să absoarbă apa din glazură în timp ce aceasta se aplică. Un biscuit ars la temperatură joasă (conul 08–06) este mai poros; un biscuit ars la temperatură înaltă (adesea conul 04) este mai rezistent, dar preia glazura mai greu.

Potclays, un furnizor britanic, descrie arderea biscuit la aproximativ 1000 °C (1832 °F), cam conul 06. Citind aceste surse împreună, vă sugerăm conul 06–04 pentru o primă ardere biscuit: 998–1063 °C (1828–1945 °F) la rata medie de încălzire din tabelul Orton.

Arderea de glazură (ceramiștii britanici îi pot spune glost firing) topește glazura și, în cazul gresiei, vitrifică totodată argila. Monoarderea înseamnă glazurarea pieselor nearse și arderea lor o singură dată. Digitalfire relatează un caz din producție în care, pe piesele crude glazurate, glazura se retrăgea pe buze până când o ardere biscuit a rezolvat problema, așa că începeți cu două arderi. Ghidul Arderea într-un cuptor simplu oferă programe de ardere pentru amândouă.

Conurile și lucrul termic

Ceramiștii denumesc o ardere după un con: o piramidă ceramică subțire care se îndoaie după ce a primit o anumită cantitate de căldură. Orton, care le fabrică, o spune astfel: „Conurile nu măsoară doar temperatura. Ele măsoară lucrul termic, efectul combinat al timpului și al temperaturii.”

Lucrul termic este explicația: glazura, argila și conul reacționează atât la cât timp sunt fierbinți, cât și la cât de fierbinți sunt. O ardere lentă îndoaie un con la o temperatură mai joasă, una rapidă la una mai înaltă. În tabelul Orton, conul 6 se îndoaie la 1185 °C (2165 °F) când arderea se încheie cu o creștere de 15 °C (27 °F) pe oră, la 1222 °C (2232 °F) cu 60 °C (108 °F) pe oră și la 1243 °C (2269 °F) cu 150 °C (270 °F) pe oră, rata fiind cea din ultimele 100 °C (180 °F). Un con este gata când vârful lui s-a îndoit cu 90°, ceea ce Orton numește poziția de ora 5.

Numerele conurilor merg de la 022 la 42. Un zero în față marchează seria mai rece, în care un număr mai mare înseamnă o temperatură mai joasă: conul 06 este mai rece decât conul 04, iar conul 01 mai rece decât conul 1.

Denumiți și programați arderile după con și considerați temperaturile aproximative. Un con martor, pus pe placă printre piese, sau un set de conuri de trei (conul de ghidaj, conul țintă și conul de control) arată lucrul termic pe care l-au primit cu adevărat piesele.

Temperaturile publicate variază. Glazy dă pentru temperatura înaltă, conul 9–11, aproximativ 1280–1310 °C (2336–2390 °F), ceea ce corespunde coloanei „Rapidă” din tabelul Orton, iar Digitalfire relatează că majoritatea cuptoarelor ating conul 6 la aproximativ 1204 °C (2200 °F). Sfatul nostru: folosiți valorile Orton pentru rata medie, ca acest ghid, programați după con și lăsați un con martor să decidă.

În afara Americii de Nord, furnizorii indică adesea °C în loc de con. Hermann Seger a creat conul modern, folosit pentru prima dată la Berlin în 1886, iar Regatul Unit a avut propriile conuri Staffordshire; nu ar trebui să presupuneți că numerele lor corespund celor Orton, iar noi nu am găsit niciun tabel de conversie. Ghidul Arderea într-un cuptor simplu tratează conurile mai în detaliu.

De la rețetă la formula Seger

O rețetă enumeră materiile prime după masă, de obicei recalculate astfel încât baza să însumeze 100. Aditivii (coloranți, opacifianți și agenți de suspensie) se adaugă peste cei 100, de obicei ca procent din glazura de bază. Ca să vadă ce este glazura, ceramiștii transformă rețeta într-o formulă Seger (UMF), numită după Hermann Seger, care a folosit primul așezarea ei pe trei coloane.

Pagina de rețete a aplicației Glazecalc face toți cei patru pași pe măsură ce tastați și arată rezultatul în trei coloane: fondanții (R₂O și RO), care însumează 1; stabilizatorii (R₂O₃: alumina, cu borul plasat adesea aici); și formatorii de sticlă (RO₂: silicea). „Normarea la 1 este doar un instrument de scalare”, spune Glazy: două rețete făcute din materii prime diferite, dar cu aceeași formulă Seger, „se comportă aproape identic după ardere”. Așadar, 1 este un etalon comun, nu o cantitate pe care o cântăriți. Digitalfire adaugă că metoda „nu funcționează la fel de bine la temperaturi mai joase”, unde borul nu este un simplu fondant, și că formulele Seger sunt „comparative și se înțeleg cel mai bine în context”. Funcția Comparați pune față în față formulele a două rețete, oxid cu oxid.

Raportul silice–alumină

Cel mai util număr luat singur este raportul silice–alumină: silicea împărțită la alumină. În exemplu, 3,70 ÷ 0,41 dă aproximativ 9.

Un raport de 5–7 nu prezice de unul singur nici luciu, nici aspect mat: fondanții, borul și conul mută toți granița. Glazy indică pentru glazurile stabile un raport tipic al fondanților de 0,2 R₂O cu 0,8 RO, până la 0,3 R₂O cu 0,7 RO. Mai multe alcalii fac topitura mai fluidă și îi măresc dilatarea termică, deci și riscul de fisurare.

Pierderea la calcinare

Pierderea la calcinare (PC) este masa pe care o pierde o materie primă în cuptor, când apa, dioxidul de carbon, materiile organice sau sulful se degajă sub formă de gaz. O glazură arsă nu mai are pierdere la calcinare, așa că formula Seger o lasă deoparte.

Gazele care se degajă după ce glazura începe să se topească trebuie să treacă prin ea sub formă de bule și provoacă, în cuvintele Digitalfire, „bule, bășici, înțepături, retragerea glazurii”. Talcul continuă să degaje gaze până la aproximativ 899 °C (1650 °F). Fritele, materiile prime calcinate (încălzite dinainte ca să li se elimine gazele) și modificările arderii ajută toate.

Cărțile mai vechi fac aceste calcule de mână, cu masa moleculară (masa unui mol dintr-o materie primă sau dintr-un oxid) și masa echivalentă (masa dintr-o materie primă care furnizează un mol dintr-un oxid). După calculele noastre, aproximativ 100 g de carbonat de calciu furnizează un mol, 56 g, de oxid de calciu. Un calculator se ocupă de amândouă.

Frite și materii prime

Fritele

O frită este sticlă făcută în fabrică: minerale topite, răcite brusc în apă și măcinate. Fritarea face insolubile materiile prime solubile, cum ar fi boraxul, închide oxizii toxici, cum ar fi plumbul și bariul, într-o sticlă stabilă, dă o materie primă mai constantă decât mineralele nefritate și elimină gazele, așa că glazurile fritate sunt „mult mai lipsite de defecte” (Digitalfire). Fritele se topesc și devreme: o frită sodică este activă la conul 06, în timp ce feldspatul „abia începe să se înmoaie la conul 6”. Fritele costă mai mult, au nevoie de argilă ca să rămână în suspensie (exemplul Digitalfire este 85 % frită cu 15 % argilă) și sunt „teoretic insolubile, dar în practică nu sunt”.

Fritele nord-americane se identifică după producător și număr: Ferro Frit 3134 (Ferro se numește acum Vibrantz) apare în aproximativ 22 % dintre rețetele publice de pe Glazy. Rețetele britanice numesc mai des frite generice, cum ar fi frita standard cu borax.

Materiile prime obișnuite

Denumiri regionale

• Caolinul se numește china clay în Regatul Unit; furnizorii australieni îl vând sub numele Eckalite.
• Flint (cremene) este o denumire britanică mai veche pentru silice. Furnizorii din Regatul Unit vând încă cremene calcinată (calcined flint) ca produs separat, așa că „flint” într-o rețetă britanică înseamnă probabil cremene calcinată, iar într-una americană probabil făină de cuarț. Ambele se vând ca surse de silice; verificați analiza chimică.
• China stone și Cornish stone (Cornwall stone) sunt același material, o rocă înrudită cu feldspatul.
• Whiting, în rețetele în engleză, este carbonatul de calciu; furnizorii germani îl numesc Kreide (cretă).

Judecați o materie primă după oxizii pe care îi aduce, nu după denumire. Glazecalc funcționează astfel: puteți introduce analiza chimică a furnizorului pe pagina Materii prime, iar funcțiile Încercați materii prime actuale și comparați, Calculați cantitățile și comparați și Refaceți din stocul meu potrivesc toate oxizii după ardere, nu denumirile.

Și materiile prime se schimbă. Producția feldspatului Custer s-a încheiat în 2023. Mina originală de Gerstley Borate s-a închis în jurul anilor 1999–2000; Laguna vinde încă un produs sub acest nume, iar Gillespie Borate este principalul înlocuitor. Sursele nu sunt de acord dacă Gillespie înlocuiește Gerstley Borate livră cu livră (producătorul său și Potclays spun că da, Digitalfire și alții că nu), așa că comparați-le pe cele două în Glazecalc, apoi testați o cantitate mică.

Coloranți și opacifianți

Un colorant este un oxid sau un carbonat metalic care colorează o glazură; un pigment ceramic este un colorant fabricat industrial, mai stabil și mai constant decât oxizii neprelucrați. Coloranții reprezintă de obicei sub 5 % din glazura de bază, mulți sub 1 %, iar un carbonat are cam jumătate din puterea oxidului corespunzător.

Cantitățile de cobalt și de crom sunt cu adevărat disputate. Glazy spune că 0,1 % cobalt ajunge pentru un albastru; Glendale Community College dă ½–2 % sau ½–3 %, în funcție de atmosferă; Birdie Boone, în Pottery Making Illustrated, spune 3 % sau mai puțin. Pentru crom, Boone spune sub 0,5 %, iar Glendale 2–3 %. Varianta sigură este să începeți cu puțin și să faceți o serie de teste: un rând de plăcuțe de test în care cantitatea unui ingredient crește treptat de la puțin la mult.

Glazura de bază schimbă culoarea. O bază lucioasă și transparentă dă culoarea cea mai vie; bazele satinate și mate, de obicei mai bogate în alumină, o estompează. Magneziul împinge cobaltul spre violet, zincul face cromul maro, iar cromul cu staniu dă roz.

Opacifianții

Un opacifiant face o glazură opacă, ascunzând argila; o glazură transparentă o lasă să se vadă.

Compatibilitatea glazurii cu ciobul și defectele

Argila și glazura se dilată la încălzire și se contractă la răcire, fiecare în propria măsură: aceasta este dilatarea termică. Compatibilitatea glazurii cu ciobul arată cât de bine se potrivesc cele două. O compatibilitate bună lasă glazura ușor comprimată de argilă; Digitalfire spune că o mică compresiune întărește piesele, în timp ce una prea mare le poate slăbi și chiar crăpa.

Fisurarea și exfolierea

Fisurarea este o rețea de fisuri fine. Dilatarea glazurii este mai mare decât cea a ciobului, așa că la răcire glazura se contractă mai mult, este întinsă și crapă, de obicei din cauza unei cantități prea mari de sodiu și potasiu (Na₂O, K₂O). Poate apărea și mai târziu, în timpul folosirii, după răciri bruște repetate, cum ar fi contactul cu lichide reci. Când este dorită, ca la raku, se numește craquelé. Digitalfire spune că „în 95 % din cazuri soluția este ajustarea dilatării termice a glazurii”; răcirea controlată doar întârzie fisurarea. Testul propus de Digitalfire: încălziți piesa la aproximativ 149 °C (300 °F), scufundați-o în apă cu gheață și frecați-o cu o cariocă, ca să iasă la iveală fisurile.

Sursele diferă în privința primei remedieri. Glazy sugerează adăugarea de silice sau de alumină; Digitalfire răspunde că silicea în plus „doar diluează KNaO” (sodiul și potasiul); Linda Bloomfield adaugă bor sau reduce feldspatul, câte o materie primă pe rând. Sfatul nostru: în calculatorul de rețete, înlocuiți o parte din sodiu și potasiu cu fondanți cu dilatare mai mică (bor, litiu, magneziu, calciu), verificați modificarea cu funcția Comparați și confirmați cu testul în apă cu gheață.

Exfolierea este fenomenul invers: dilatarea glazurii este mult mai mică decât cea a ciobului, așa că glazura este prea comprimată și sare în așchii de pe buze și muchii. Digitalfire avertizează că așchiile pot fi tăioase ca briciul și ar putea fi înghițite, iar Glazy consideră exfolierea „chiar mai periculoasă decât fisurarea pe obiectele utilitare”. Remedierea este o glazură cu dilatare mai mare sau o pastă cu dilatare mai mică.

Lucios și mat

O suprafață lucioasă reflectă lumina și este netedă, una satinată are un luciu discret, iar una mată este fără luciu. Luciul cere o sticlă complet topită. Aspectul mat poate proveni din multă alumină (un raport silice–alumină scăzut), din fondanți precum calciul, magneziul, bariul sau stronțiul, care formează cristale minuscule pe măsură ce glazura se răcește, sau din arderea insuficientă.

Defecte obișnuite

Schimbați un singur lucru o dată și păstrați plăcuțele de test.

Siguranța alimentară

Migrarea metalelor este dizolvarea metalului dintr-o glazură arsă în alimente sau băuturi, iar o glazură poate arăta perfect și totuși să cedeze metale. Testele prevăzute de lege țin piesa arsă într-o soluție acidă și măsoară plumbul și cadmiul eliberate.

„Fără plumb” nu înseamnă „potrivit pentru contact alimentar”

Regulile din SUA, UE, Regatul Unit și Australia limitează plumbul și cadmiul pe care le eliberează o piesă arsă, nu ceea ce conține glazura. „Fără plumb” elimină un pericol; nu este o evaluare a siguranței alimentare. Și alți oxizi migrează: Glazy avertizează că glazurile bogate în bariu „pot ceda metale și, în general, nu sunt potrivite pentru contact alimentar”, Digitalfire spune că cuprul „poate face o glazură să cedeze metale; testați-o”, iar Glazy nu mai recomandă glazurile cu plumb pentru obiectele utilitare.

O glazură pentru interior este o glazură stabilă, de obicei transparentă sau albă, pentru suprafețele care ating alimentele. În opinia noastră, una fără colorant, bariu, plumb sau litiu, care se topește complet, nu fisurează și rezistă bine la uzură este alegerea cu risc mai mic. Un risc mai mic nu este o dovadă.

Formulele-limită (Digitalfire preferă formule-țintă) dau intervale tipice ale formulei Seger pentru glazurile stabile la un anumit con: valorile-țintă ale Digitalfire pentru conul 6 pun alumina la 0,285–0,64 și silicea la 2,4–4,7. Ele vă îndrumă spre o chimie solidă, dar nu dovedesc nimic; Digitalfire evită cuvântul „limită”, pentru că sugerează că glazurile din interiorul intervalelor „sunt cumva sigure”. Instrumentele din Glazecalc pentru modificarea unei rețete vă spun când noua rețetă depășește o limită recomandată, cum ar fi mult bor la conul 6, și ce va face probabil glazura.

Limitele legale diferă de la o țară la alta. Tabelul arată limitele din țara în care locuiți, în unitățile legii respective; alegeți altă țară pentru comparație.

În SUA, piesele ceramice decorative care par utilizabile pentru alimente sunt tratate ca vase pentru alimente, cu excepția cazului în care poartă o etichetă autocolantă și o mențiune permanentă modelată în relief sau arsă pe baza lor, de exemplu „Not for Food Use. May Poison Food” (nu se folosește pentru alimente; poate otrăvi alimentele), sau au o gaură prin suprafața care vine în contact cu alimentele. UE stabilește limite pentru plumb și cadmiu în Directiva 84/500/CEE, iar Regatul Unit păstrează aceleași valori în propria legislație. De la 29 mai 2026, Țările de Jos, Belgia și Luxemburg permit de aproximativ 130 până la 150 de ori mai puțin plumb și de aproximativ 15 ori mai puțin cadmiu. Australia stabilește limite pentru piesele importate; nu am găsit nicio limită oficială pentru piesele fabricate în Australia sau în Noua Zeelandă.

Testarea

FDA spune că trusele de testare cu tampon, pentru uz casnic, pot arăta plumbul care poate migra în alimente, dar Ceramics New Zealand avertizează că creioanele de testare nu sunt concepute pentru ceramică și dau rezultate fals pozitive. Tratați un rezultat pozitiv ca pe un motiv să nu mai folosiți piesa, iar unul negativ ca pe un rezultat care nu dovedește nimic. Un test de laborator privind migrarea metalelor din piesa arsă (ASTM C738 în SUA; EN 1388 sau ISO 6486 în Europa) este adevăratul răspuns.

Greutatea specifică și aplicarea

Greutatea specifică

Pulberea de glazură amestecată cu apă formează glazura preparată (suspensia de glazură). Greutatea specifică a acesteia este masa ei comparată cu cea a aceluiași volum de apă, care are greutatea specifică 1,0: cu cât este mai mare, cu atât este mai multă pulbere în găleată. Cărțile britanice mai vechi vorbesc despre greutatea pintei (pint weight). Glazy consideră 1,4–1,5 „un bun punct de pornire pentru majoritatea glazurilor”. Ca s-o măsurați, cântăriți exact 100 mL de glazură preparată (Glazy sugerează o seringă) și împărțiți la 100: 145 g înseamnă o greutate specifică de 1,45. Areometrele nu sunt de încredere în glazurile gelificate, iar apa se evaporă, așa că verificați din nou înainte de glazurare.

Valorile recomandate diferă de la o sursă la alta. Digitalfire indică 1,40–1,50 pentru glazurile pentru imersie și 1,25–1,55 pentru glazurile comerciale pentru pensulare, în timp ce Potclays dă 1,71–1,81 pentru pensulare și 1,71 pentru pulverizare. Sfatul nostru: pentru imersie, lucrați la aproximativ 1,45, cu glazura ușor gelificată, pentru o glazură pentru pensulare urmați eticheta și notați ce funcționează.

Un floculant (sare amară, oțet sau clorură de calciu) gelifică ușor glazura preparată și o face tixotropă: curge când este amestecată și se îngroașă când stă nemișcată, pentru o „acoperire uniformă cu glazură, fără picurări”. Un defloculant (silicat de sodiu sau Darvan) o fluidifică. Ghidul Cum se prepară o glazură tratează amestecarea și ajustarea.

Aplicarea glazurii

Mai întâi curățați biscuitul de praf și de grăsime cu un burete abia umed, în loc să-l spălați, ceea ce îl îmbibă cu apă. Nu suflați praful cu aer comprimat și nu-l periați uscat: așa ajunge praf de silice în aer (Prepararea în siguranță și ventilația).

• Imersia „dă în general un strat de grosime uniformă” (Robin Hopper). Timpul de imersie stabilește grosimea: Digitalfire notează că glazurile comerciale pentru imersie sunt preparate la aproximativ 1,4 pentru o imersie de 5 secunde și la 1,5 pentru o imersie de 1 secundă.
• Glazura pentru turnare ar trebui să fie „puțin mai diluată decât atunci când este folosită pentru imersie”; acolo unde turnările se suprapun, stratul se dublează și poate curge.
• Glazurile pentru pensulare conțin un liant, cum ar fi CMC (carboximetilceluloza), care ajută glazura să se întindă și să adere, apoi arde complet. Majoritatea au nevoie de mai multe straturi, adesea două sau trei; urmați eticheta.
• Pulverizarea folosește o glazură mult mai diluată, aplicată în „mai multe straturi subțiri, care cresc treptat grosimea”.

Un strat prea gros se poate retrage, poate face bășici sau poate curge. Regulile practice ale furnizorilor merg de la grosimea unui card de credit până la cea a unei monede americane de zece cenți (dime), după estimarea noastră aproximativ 1 mm de glazură uscată; plăcuțele de test cu câteva grosimi diferite sunt verificarea de încredere. Ceara de protecție de pe picior respinge glazura, ca vasul să nu se lipească de placă, iar stratul protector pentru plăci (kiln wash), un strat rezistent la căldură, adesea din caolin și silice, protejează plăcile de scurgerile de glazură.

Arderea oxidantă și reducătoare

Gazele din cuptor, adică atmosfera lui, schimbă felul în care ies glazurile. Arderea oxidantă înseamnă oxigen din belșug. „Cuptoarele electrice sunt sinonime cu arderea oxidantă”, spune Digitalfire, iar glazurile arse în atmosferă oxidantă au de obicei culori mai vii decât cele arse în reducere, mai ales la temperaturi mai joase. În ardere oxidantă, cuprul dă verde și turcoaz, iar fierul maro, cafeniu deschis și roșu. Un cuptor electric slab aerisit, plin de piese care degajă gaze, poate avea o atmosferă mai neutră decât s-a dorit; un sistem de evacuare racordat direct la cuptor ajută.

Arderea reducătoare limitează intenționat oxigenul, de obicei într-un cuptor cu gaz, cu lemne sau într-unul special. Cuprul devine roșu, iar fierul devine un fondant mai puternic și dă celadon (de la albastru-verzui la verde-cenușiu, cu aproximativ ½–2 % fier) și tenmoku (temmoku: maro-negru, cu aproximativ 5–6 % fier). Glazy spune că glazurile celadon și roșurile de cupru „depind de reducere”. Și argila se schimbă: într-o comparație făcută de Digitalfire, o pastă de gresie a ieșit gri în reducere și gălbuie în ardere oxidantă. Carbura de siliciu dintr-o glazură poate crea mici zone de reducere chiar și într-un cuptor electric. Pentru reducere de la conul 010 la conul 3, Orton recomandă conurile sale fără fier.

Așteptați-vă ca o rețetă scrisă pentru un cuptor cu gaz, în reducere, să iasă altfel într-un cuptor electric: un celadon sau un roșu de cupru care depinde de reducere nu va arăta la fel în ardere oxidantă. Verificați pentru ce atmosferă a fost făcută o rețetă și notați-o pe a dumneavoastră, împreună cu conul, în notițele rețetei din Glazecalc.

Orice cuptor, inclusiv cele electrice, degajă gaze și vapori de ardere, așa că aerisiți-l. Ghidul Prepararea în siguranță și ventilația explică cum.

Glosar

Aditiv (additive)

Un colorant, un opacifiant sau un agent de suspensie adăugat peste cei 100 ai unei rețete.

Alumină, Al₂O₃ (alumina)

Principalul stabilizator: împiedică curgerea și adaugă duritate. Provine din argile și feldspați.

Ardere biscuit (bisque; în engleza britanică: biscuit)

Prima ardere, la temperatură mai joasă, de obicei la conul 08–04 (cel mai adesea 06–04), după care piesele sunt rezistente, dar poroase.

Ardere de glazură (glaze firing; în engleza britanică: glost firing)

Arderea care topește glazura.

Ardere oxidantă și reducătoare (oxidation and reduction)

Arderea cu oxigen din belșug (cuptoarele electrice) sau cu oxigen limitat (de obicei cu gaz sau cu lemne).

Argilă ball clay

O argilă plastică, cu mai mult fier și mai multe materii organice decât caolinul.

Barbotină și angobă (slip and engobe)

Argilă în apă; o angobă este un strat asemănător barbotinei, cu mai multe materii prime neargiloase.

Bentonită (bentonite)

O argilă foarte fină, adăugată în proporție de 1–3 %, care împiedică sedimentarea glazurii.

Bor, B₂O₃ (boron)

Formal un formator de sticlă, dar folosit ca fondant; indispensabil de la conul 06 la conul 6.

Caolin (kaolin; în engleza britanică: china clay)

O argilă albă, pură, care aduce alumină și silice; menține glazura în suspensie. În Australia: Eckalite.

Carbonat de calciu, cretă (whiting)

Principalul fondant de calciu; pierde peste 40 % din masă la ardere. În germană: Kreide.

Ceară de protecție (wax resist)

Ceară aplicată cu pensula acolo unde glazura nu trebuie să ajungă, de obicei pe picior.

CMC, carboximetilceluloză (CMC gum)

Un liant din celuloză care ajută glazura să se întindă cu pensula și să adere; arde complet.

Colorant și pigment ceramic (colorant and stain)

Un oxid sau un carbonat metalic care colorează glazura; un pigment ceramic este un colorant fabricat industrial, mai stabil.

Compatibilitatea glazurii cu ciobul (glaze fit)

Cât de bine se potrivesc dilatarea glazurii și cea a ciobului; o compatibilitate bună lasă glazura ușor comprimată.

Con (cone)

O piramidă ceramică calibrată care se îndoaie la un anumit lucru termic. Un con martor arată ce au primit piesele.

Crăpare la răcire (dunting)

Fisuri într-un vas din cauza tensiunilor la răcire sau la încălzire, adesea la transformarea cuarțului, 573 °C (1063 °F).

Devitrifiere (devitrification)

Cristale care cresc din sticlă la începutul răcirii, acolo unde nu sunt dorite.

Exfoliere (shivering)

Glazura sare în așchii de pe muchii pentru că este prea comprimată; un pericol pe obiectele utilitare.

Faianță (earthenware)

O pastă de temperatură joasă (arsă cam la conul 06–02) care rămâne poroasă.

Feldspat (feldspar)

Un mineral care aduce un fondant alcalin împreună cu alumină și silice: potasic, sodic sau nefelin-sienit.

Fisurare (crazing)

Fisuri fine într-o glazură care se contractă mai mult decât ciobul; craquelé când sunt dorite.

Floculant și defloculant (flocculant and deflocculant)

Aditivi care gelifică glazura preparată (sare amară, oțet) sau o fluidifică (silicat de sodiu, Darvan).

Fondant (flux)

Un oxid care coboară temperatura de topire a silicei.

Formator de sticlă (glass former)

Oxidul care construiește sticla, de obicei silicea.

Formula Seger, UMF (unity molecular formula, Seger formula)

Oxizii unei glazuri ca numere de molecule, recalculați astfel încât fondanții să însumeze 1.

Formulă-limită, formulă-țintă (limit formula, target formula)

Intervale tipice ale formulei Seger pentru glazurile stabile la un anumit con; un ghid, nu o garanție.

Frită (frit)

Sticlă fabricată industrial, topită, răcită brusc și măcinată, care face insolubili oxizii solubili sau toxici.

Glazură (glaze)

Un strat de sticlă care se topește în timpul arderii ca să sigileze și să decoreze un vas.

Glazură pentru interior (liner glaze)

O glazură stabilă, de obicei transparentă sau albă, pentru suprafețele care ating alimentele.

Gresie (stoneware)

O pastă de temperatură medie spre înaltă (arsă cam la conul 5–10) care devine vitroasă sau aproape vitroasă.

Greutate specifică (specific gravity, SG)

Masa unei glazuri preparate comparată cu cea a aceluiași volum de apă. În cărțile britanice mai vechi: greutatea pintei (pint weight).

Înțepături și bășicare (pinholing and blistering)

Găuri mici sau cratere cu margini ascuțite, acolo unde gazele au ieșit prin topitură.

Lucios, satinat și mat (gloss, satin and matte)

Reflectă lumina și este neted; un luciu discret; fără luciu.

Lucru termic (heatwork)

Efectul combinat al temperaturii și al timpului într-un cuptor; ceea ce măsoară conurile.

Migrarea metalelor (leaching)

Dizolvarea metalelor dintr-o glazură arsă în alimente sau băuturi.

Monoardere (once-firing, single firing)

Glazurarea pieselor nearse și arderea lor o singură dată.

Opacifiant (opacifier)

O materie primă, cum ar fi silicatul de zirconiu, oxidul de staniu sau dioxidul de titan, care face glazura opacă.

Oxid (oxide)

Un compus al unui element cu oxigenul; o analiză a oxizilor îi enumeră în procente de masă.

PC, pierdere la calcinare (LOI, loss on ignition)

Masa pierdută la ardere sub formă de apă, dioxid de carbon, materii organice sau sulf.

Piese crude (greenware)

Piese nearse: semiuscate când sunt rigide, dar umede, complet uscate când nu mai au apă liberă.

Porțelan (porcelain)

O pastă albă, bogată în caolin, de temperatură înaltă, adesea translucidă.

Potrivit pentru contact alimentar (food safe)

În sensul legii: care eliberează la un test cu acid mai puțin plumb și cadmiu decât permit limitele. Nu este același lucru cu „fără plumb”.

R₂O și RO

Fondanții alcalini (Na₂O, K₂O, Li₂O) și fondanții alcalino-pământoși (CaO, MgO, BaO, SrO, cu ZnO).

Raportul silice–alumină (silica to alumina ratio)

Silicea împărțită la alumină în formula Seger: un raport mai mare tinde spre luciu, unul mai mic spre aspect mat.

Retragerea glazurii (crawling)

Glazura se strânge în picături în timpul arderii și lasă argila neacoperită.

Rețetă (batch recipe)

Materiile prime ale unei glazuri, după masă, însumând de obicei 100.

Serie de teste (line blend)

Teste în care un ingredient variază treptat între două cantități. Un amestec triaxial variază trei, pe o rețea.

Silice, SiO₂ (silica)

Formatorul de sticlă; numită și flint (cremene) sau cuarț.

Stabilizator (stabilizer)

Un oxid, în principal alumina, care face topitura mai vâscoasă și adaugă durabilitate.

Strat protector pentru plăci (kiln wash)

Un strat rezistent la căldură care protejează plăcile cuptorului de scurgerile de glazură.

Tixotropie (thixotropy)

Proprietatea de a curge când este amestecată și de a deveni un gel moale când stă nemișcată.

Underglaze (culoare sub glazură)

Barbotină colorată sau decor cu oxizi, de obicei sub o glazură transparentă.

Vitrificare (vitrification)

Procesul prin care o pastă devine sticloasă și neporoasă în timpul arderii.

Surse

• Glazy Help: Glaze
• Glazy Help: Oxides
• Glazy Help: Raw materials
• Glazy Help: Glossary
• Glazy Help: Analyses
• Glazy Help: Firing
• Glazy Help: Defects
• Glazy Help: Specific gravity
• Orton Ceramic Foundation: Pyrometric cone chart, °F (pe site-ul The Ceramic Shop)
• Digitalfire: Bisque
• Digitalfire: Bentonite
• Digitalfire: Unity molecular formula
• Digitalfire: LOI
• Digitalfire: Frit
• Digitalfire: Limit formula
• Digitalfire: Glaze crazing
• Digitalfire: Glaze shivering
• Digitalfire: Specific gravity
• Digitalfire: Oxidation firing
• Ceramic Arts Network: Common glaze faults and how to correct them (Linda Bloomfield)
• Ceramic Arts Network: An introduction to color (Birdie Boone)
• Ceramic Arts Network: 8 ways to apply glaze (Robin Hopper)
• Glendale Community College: Glaze color
• Potclays: The difference between stoneware and earthenware
• US FDA: Compliance Policy Guide Sec. 545.450, Pottery (ceramics), lead contamination
• EUR-Lex: Council Directive 84/500/EEC of 15 October 1984 on the approximation of the laws of the Member States relating to ceramic articles intended to come into contact with foodstuffs
• eCFR: 21 CFR 109.16, Ornamental and decorative ceramicware